( Emma şi Bogdan )

Emma, de Bogdan

Răzvrătutită, elegantă şi relevantă, exotisimă, mlădioasă şi tăioasă dar peste toate: luminoasă şi bună. Deşteaptă ştiam că e, că-i citisem CV-ul… înţeleaptă aveam s-o descopăr mai târziu.

Aşa am cunoscut-o eu pe Emma Mocan la birou, când a venit să se angajeze. Apoi ne-am angajat într-un joc al ideilor şi cuvintelor: am scris, am ridicat idei din praf de stele şi le-am suflat în eter apoi – doar aşa, pentru că puteam.

Ea, frumoasă ca un concert de Rachmaninoff cântat de o livadă de cireşi în floare, eu un jaluzăr de birou (mixtura perfectă între jaluzea şi luzăr (en: looser)) – adică un fel de pierde-vară. Ce combinaţie neaşteptată şi minunată!

Ne-am lăsat prinşi într-un vârtej intens, ca două ghemotoace de hârtie într-o furtună ameţitoare: amestecaţi într-un amalgam de experienţe şi trăiri, printre prieteni, în locuri nebănuite, îmbătaţi de o stare de beatitudine, dar având în noi sentimentul profund şi permanent al faptului că “e ceea ce trebuie să fie”. Și este.

Bogdan, de Emma

Emma „Stănescu” a început cu un interviu. Băiatul acela tuns scurt, cu ochii verzi, nu m-a întrebat mai nimic, si nici nu mi-a atras imediat atenția. Abia câteva ore după ce am plecat de pe strada Caracal unde toți angajații firmei (cam opt flăcăi) au participat la interviu, când prietena mea m-a întrebat cum a fost, i-am zis: ăăă… au fost mulți, dar parcă a fost unul mai… Apoi l-am văzut pe Eroilor într-o geacă verde. Am vrut să-l salut, dar n-aș fi știut ce să-i spun, și nici dacă m-ar fi recunoscut, și nici dacă n-aș fi picat prost, așa că am trecut mai departe.

Apoi m-am angajat. Am încercat să-l cuceresc cu un pachet de biscuiți ascuns sub o pernă, la birou. I-am scris și un text despre amorțeală și cămăși în carouri. L-am provocat la un duel în cuvinte, fiecare pe blogul lui. Era frumos și deștept, dar trist băiatul acesta. Deși îmi plăcea, l-am abandonat în inima mea ca pe un examen la care nu vrei sa te prezinți știind că-l vei pica. Atunci m-a întrebat, din senin, daca nu vreau să-mi facă o cafea, apoi mi-a adus un ceai cu scorțișoară de la Mureș, apoi mi-a dedicat o melodie, și în final m-a întrebat dacă vreau să fug în lume cu el. L-am refuzat cu un NU cert.

Dar el tot mă făcea să râd. Și mi se părea cel mai deștept pământean. Știa să cânte la pian, la chitară, la tobe, și m-a rugat să-l învăț să cânte la flaut. Scria cele mai simpatice poezii. Avea o amprentă „a lui” în fotografiile pe care le făcea. Asculta cea mai bună muzică, și ne plăcea să dăm drumul la radio Cultural în mașină. Mă topea încet și sigur. Și băiatul acela tuns scurt era tot mai puțin trist.

Acum știu că Bogdan este darul lui Dumnezeu pentru mine, un dar nemeritat de la care învăț în fiecare zi ceva nou. E bărbatul care mă face fericită. E prietenul meu. E sprijinul meu. E protectorul meu. E bărbatul pe care îl respect și în care am încredere. Acum mai mult ca niciodată sunt sigură că aș fugi în lume cu el, pentru că împreună suntem acasă, oriunde am fi.