( Emma şi Bogdan )

Una dintre tradiţiile unei nunţi este ca tatăl miresei să-şi conducă fata până la altar, unde o aşteaptă mirele. Odată ajunşi, tatăl îi cedează locul viitorului ginere la dreapta miresei, într-un ritual care marchează schimbarea statutului miresei de la fată la cel de nevastă.

Dar până acolo…

…era o dimineaţă devreme de primăvară când m-am întâlnit cu părinţii fetei cu care voiam să mă căsătoresc. Inelul de logodnă era pe drum, discutasem deja cu Emma că ţintim spre o căsătorie în toamnă, dar nu o “cerusem”. Cam astea erau variabilele când am aflat că părinţii Emmei (care nu ştiau nimic de planurile noastre) îşi făceau calendarul pentru vara/toamna lui 2010 cu multe plecări din ţară. Nu era timp de pierdut aşa că mi-am făcut curaj, am pus mâna pe telefon şi i-am invitat într-o dimineaţă devreme în oraş la o discuţie.

Nu sunt un adept al formalităţilor, cu atât mai mult când nu le cunosc justificarea. Și atunci, ce căutam la cafea cu părinţii ei? Nu era de ajuns să îi informăm împreună după ce o ceream în căsătorie “în genunchi, sub clar de lună” (sau ceva similar) şi îi puneam un inel pe deget? Cu toate astea, iată-mă faţă în faţă cu cei doi părinţi cărora le explicam intenţiile mele pe termen lung legate de unica şi mult iubita lor fiică, cerându-le mâna fetei şi binecuvântarea lor.

Nu mi-a fost uşor să-i chem, nu mi-a fost comod să răspund la întrebări şi să port o oră (cât trei) de dialog constructiv. Însă a fost natural şi nu o formalitate cum ar fi putut părea din afară.

În ziua de azi, a cere mâna fetei de la părinţi prima dată poate fi interpretat drept un fapt desuet sau chiar misogin. Pentru mine însă a fost un act necesar de verbalizare a intenţiilor şi a dragostei pe care o purtam pentru Emma. Le-am cerut părinţilor Emmei mâna fiicei lor şi binecuvântarea şi am primit pe deasupra şi cheia / acul de cojoc pentru Emma, într-un sfat simplu: “S-o iubeşti”! Și-o iubesc!

PS: Îmi cer iertare dacă am lăsat să se creadă că o să povestesc despre episodul „în genunchi sub clar de lună (sau ceva similar)”. Cealaltă „cerere” face subiectul unei alte poveşti, care se povesteşte doar offline.