( Emma şi Bogdan )

Să fie discretă, în grup restrâns, să nu devină un stres nici pentru noi, nici pentru „ai noștri”, și să fie în altă zi decât ziua nunții. Acestea erau toate așteptările noastre de la cununia din fața „ofițerului de stare civilă”. Cu multe variabile, așa a și fost. Acum un an – vineri, 4 iunie 2010, în plină sesiune ante-dizertație, între un examen și un film de TIFF, statul ne-a declarat „soț și soție, familia Stănescu„.

A fost cam așa: dimineață am avut un examen (cursul de „Regizori și stiluri de teatru și film”, scena balului din filmul lui L. Visconti, Ghepardul, cum aș putea uita?). Afară, cu ochii lui verde-smarald și bluza lui verde-crud, Bogdan mă aștepta să mă ducă la primărie și să-mi schimbele numele. Și cum mai aveam cam o oră, am cățărat împreună câteva garduri de pe străduțele din centru. Era vremea socului, așa că am cules câteva flori pentru un buchețel de semi-mireasă. Și pentru că ceva lipsea, am sunat acasa după câteva flori mov, de ceapă.

Despre cununie nu-i nimic de zis: vezi una, le vezi pe toate. Sigur, când e a ta, parcă nu-ți permiți să râzi, e pe bune! Poate dacă ar fi ceva de menționat, ar fi faptul că am fost singurul cuplu care s-a căsătorit vineri, 4 iunie 2010, la Cluj-Napoca. Am avut „propriul nostru” ofițer de stare civilă, „propria noastră” sală, și tot timpul din lume să ne lungim la povești.

I-am avut pe lângă noi pe părinți, bunici, și câțiva prieteni dintre cei mai dragi. Pe o parte i-am omenit la un han unguresc, cu cealaltă am sărbătorit acasă, câteva zile mai târziu.

Iar seara, înainte ca cerneala de pe certificatul de căsătorie să se fi uscat, tânăra familie Stănescu s-a luat de mânuță, și, ca o adevărată celulă de bază a societății, a mers la film. În fond și la urma urmei, era Festivalul de Film Transilvania, chiar dacă era și ziua cununiei noastre civile.

Ș-am încălecat pe-o șa, și am spus şi primul DA!