( Emma şi Bogdan )

* 1200 (una mie două sute) de sarmale la nunta unchiului meu, Vio.
* 1200 (una mie două sute) de sarmale la nunta verișoarei mele, Gabi.
* 1200 (una mie două sute) de sarmale la înmorântarea bunicului meu, Babu.
* 1100 (una mie una sută) de sarmale la nunta fratelui meu, Paul.
* 900 (nouă sute) de sarmale la nunta noastră.
Și alte mii de sarmale pentru alte nunți și evenimente în familie.

Această este Elvira, mătușa mea neînfricată. E harnică, ambițioasă și cu o inimă mare cât toate sarmalele care se fac în toată România în fiecare Crăciun de când s-a unit Basarabia cu Țara Românească și până azi. Mătușa ți-e dragă de când îi intri în casă pentru că, oricât de obosită ar fi, are mereu o vorbă bună și un zâmbet de dat. Iar când vine vorba de sarmale, ei bine, nimic și nimeni până acum n-au speriat-o.

N-am vrut sarmale la nuntă „pentru că așa e tradiția” (dacă îl întrebi pe Bogdan îți va spune că sarmalele se mănâncă doar de Crăciun), am vrut sarmale la nunta noastră pentru că Elvira face cele mai incredibile sarmale din univers. Cele mai mici, cele mai drăguțe, cele mai zemoase și cele mai elegante sarmale. Și în plus, ea cunoaștea proporția magică de carne, orez, ceapă rulate în foi murate în dragoste și învârtite în răbdare, cu bunătate. În general bunica (Buna noastră dragă) o ajută la sărmăluțe, dar înainte de nunta noastră Buna nu s-a simțit prea bine. Familie mare, imediat a sărit vară-mea Gabi și mătușa-mea Ica în ajutor, și pentru asta nu le-am putea mulțumi nici în o mie de ani.

Dar să vă spun adevărata poveste a sarmalelor-minune. Din bătrâni se spune că Harap Alb era un flăcău tare tare pofticios și mereu flămând. Cu greu ni-l imaginăm pe șarmantul erou înfulecând dintr-o pulpă de pui, dar așa e legenda! Și ca să fac povestea scurtă, Harap Alb a fost lovit într-o zi de o poftă atât de puternică de sarmale încât s-a pornit la drum în căutarea celor mai bune gomoloațe de carne tocată înfășurate în cele mai alese foi de varză sau de viță. Și-a străbătut el şapte munţi, şapte văi şi şapte mări, căutând peste tot cele mai bune sarmale din împărăție. Dar abia după după şapte ani, şapte luni, şapte săptămâni şi şapte zile a ajuns el în fața ușii mătușii Elvira. Mătușa l-a primit bine, cum primește ea pe oricine îi bate la ușă, și l-a poftit la masă. Atunci Harap Alb a gustat din sarmalele ei, cele mai bune sarmale din toată împărăția. După ce a terminat de mâncat șapte sarmale, eroul nostru n-a mai putut vorbi niciodată pentru că a rămas mut de uimire. Când și-a dat seama că și-a pierdut vocea, Harap Alb a luat o foaie de hârtie din desagă, și cu penița i-a scris Mătușii Elvira:

Mătușico, spune-mi și mie care e secretul sarmalelor tale? Am străbătut toată lumea și sarmale mai bune ca ale tale n-am găsit!

Și atunci mătușa Elvira a început să râdă cu poftă pentru că probabil nu și-l imagina pe Făt-Frumos atât de naiv încât să creadă că are să-și divulge secretul sarmalelor ei, doar pentru ca povestea să se termine frumos. Așa că eroul nostru s-a întors în împărăția lui și nu a mai vorbit niciodată, dar n-a trecut nici măcar o zi în care să nu se gândească la cele mai bune sarmale pe care le-a mâncat vreodată.

Am încălecat pe-o broscuță și v-am servit o sărmăluță!